Realitatea ca Semn – de Dr. Gheorghe Jurj

Referat scris de:
Domnul Prof Constantin Grecu

Domnul Prof Constantin Grecu a fost timp de multi ani profesor de filosofie la Universitatea de Vest Timișoara și conducătorul tezei de doctorat care sta la baza cărții de față. Îi mulțumesc pentru amabilitatea de a scrie acest referat.  Dr. Gheorghe Jurj

"Publicarea cărţii domnului Gheorghe Jurj, Realitatea ca semn. C. S. Peirce şi deconstrucţia tradiţiei, constituie, fără nicio îndoială, un adevărat eveniment cultural şi chiar un fenomen remarcabil. Ea este scrisă de un medic, reputat specialist în medicina homeopată, în esenţă netradiţională, într-o epocă în care comunicarea se dovedeşte a fi un mediu în care trăim, adesea fără a-i remarca prezenţa şi importanţa. După cum s-a spus, noi trăim în mediul comunicării aşa cum peştele trăieşte absolut natural în apă, a cărei necesitate vitală o simte de abia atunci când este scos dintr-un astfel de mediu.

Autorul acestei cărţi, consacrate exegezei operei unuia dintre cei mai interesanţi şi polivalenţi gânditori americani, dar aparţinând culturii universale, anume C. S. Peirce, este el însuşi un om cu multiple preocupări şi realizări aflate dincolo de domeniul strictei sale profesii de medic, anume cele privitoare la filosofie, poezie, muzică, pictură, sport. Peirce şi-a pus amprenta personalităţii sale pe toate domeniile, foarte numeroase şi diverse, pe care le-a abordat, de la matematică, fizică, chimie, geodezie, astronomie, până la filosofie, logică, lingvistică, politică. Dar, cel puţin pentru istoria filosofiei şi a logicii, el a rămas prin contribuţiile sale remarcabile şi de mare originalitate la constituirea semioticii, a filosofiei pragmatiste şi a logicii în forma ei modernă.

Este adevărat, aşa cum foarte convingător ne spune autorul cărţii de faţă, că în lucrările lui Peirce, constituite în esenţă din articole, note şi scrisori, cele mai multe nepublicate în timpul vieţii sale, a existat o continuă căutare, nu numai a unor probleme şi soluţii, ci şi a termenilor potriviţi pentru a-i desemna conceptele şi teoriile. El n-a folosit termenul actual, de „semiotică”, ci a oscilat, în decursul activităţilor sale de mai multe decenii, între numeroşi alţi termeni. Oricum, el face din semn obiectul principalelor sale analize filosofice şi logice, ba chiar adevărata realitate în care trăiesc oamenii şi pe care o cunosc. De aceea, chiar viziunea sa ontologică şi epistemologică pune în centrul preocupărilor analitice semnul ca adevăratul constituent al realităţii umane. În acest sens, el nu numai că a realizat o critică autentică a tradiţiei filosofice, o „deconstrucţie” avant la lettre a acesteia, cum spune Gheorhe Jurj în subtitlul cărţii sale, dar a şi reţinut elementele viabile ale tradiţiei şi, mai ales, a adus contribuţii personale remarcabile. Atât pentru modul în care a scris, cât şi pentru varietatea proteiformă a ideilor sale, Peirce se dovedeşte a fi nu doar un deconstrucţionist, ci şi un postmodernist avant la lettre.

A scrie azi o lucrare despre marele gânditor american C. S. Peirce, dar mai ales despre contribuţia lui în domeniul semioticii poate părea o întreprindere temerară, dar ea este, după cum dovedeşte Gheorghe Jurj în cartea sa, și deosebit de fertilǎ. Este adevărat că în literatura românească filosofia lui Peirce în general a fost tratată relativ puţin şi sporadic, în timp ce, pe plan mondial, s-au înfiinţat şi funcţionează cu rezultate remarcabile numeroase organizaţii, institute, centre, departamente, reviste etc. dedicate valorificării operei şi ideilor lui C. S. Peirce. După cum se ştie, din cele circa 100 000 de pagini rămase de la marele gânditor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, doar o mică parte au fost publicate în diferite variante, cea mai cunoscută fiind, probabil, cea în opt volume şi intitulată Collected Papers of C. S. Peirce. De aceea, abordarea de către domnul Gheorghe Jurj a unora dintre contribuţiile lui C. S. Peirce într-o carte foarte densă şi cuprinzătoare constituie un prim şi remarcabil merit al acestei lucrări.

Cititorul îşi poate da seama cu uşurinţă că autorul a depus o muncǎ stǎruitoare în vederea informǎrii cât mai temeinice atât din opera gânditorului american, adesea din manuscrisele nepublicate ale acestuia, cât și din literatuta mai veche sau mai recentǎ dedicatǎ diferitelor aspecte ale contribuţiei acestuia la dezvoltarea gândirii filosofice. Munca depusǎ pentru elaborarea acestei cărţi se dovedește a fi deosebit de utilǎ nu doar pentru cercetarea din domeniul filosofiei propriu-zise, ci și pentru domeniul medicinei, ceea ce constituie un alt merit remarcabil al acestei lucrări. De altfel, cititorii interesaţi de cercetarea realizatǎ de cǎtre domnul Gheorghe Jurj și concretizatǎ în cartea de faţă pot observa cǎ autorul, în partea finalǎ a lucrǎrii domniei sale, prezintǎ, cu titlu de aplicaţie, o încercare de valorificare a ideilor semiotice ale lui C. S. Peirce în domeniul medicinei.

Temeinicia cu care a fost elaborată această lucrare, erudiţia autorului ei în domeniul filosofiei, fineţea şi profunzimea analizelor, capacitatea de interpretare şi contribuţiile personale la valorificarea şi aplicarea ideilor lui C. S. Peirce din domeniul semioticii şi al filosofiei în genral, sunt calităţi care se pot observa cu uşurinţă chiar şi din trecerea în revistă, rapidă şi sumară, a conţinutului acestei cărţi. După cum am mai spus, obiectul propriu-zis de interes al domnului Gheorghe Jurj este semiotica lui C. S. Peirce. Dar cercetarea operei gânditorului american și a lucrǎrilor de exegezǎ l-au condus pe exegetul român la cǎutarea aspectelor filosofice ale acestei semiotici, adicǎ atât a presupozițiilor filosofice care au fǎcut posibilǎ elaborarea semioticii în varianta filosofului american, cât și a consecințelor filosofice care pot fi extrase prin interpretare din aceastǎ semioticǎ filosoficǎ. Desigur, acribia autorului a mers pânǎ într-acolo încât a simţit nevoia unui excurs în istoria concepţiilor despre semne, autori notabili în acest sens fiind Aristotel, Sf. Augustin, John Locke, René Descartes, George Berkeley, Immanuel Kant, printre alții.  Domnia sa a sesizat atât elementele de continuitate, cât și pe cele de dicontinuitate dintre teoria lui C. S. Peirce și teoriile precedente, scoţând în evidenţǎ îndeosebi noutatea adusǎ de gânditorul american prin sesizarea rolului central al semnului ca mediator între subiectul și obiectul cunoașterii, considerate pânǎ atunci singurele entitǎți aflate în raport în procesul cunoașterii. Mai mult chiar, C. S. Peirce face din semn principalul obiect al cunoașterii, semnul devenind el însuși realitatea la care se raporteazǎ subiectul în procesul cunoașterii. Așa introduce C. S. Peirce celebrii sǎi termeni primaritate, secunditate și terţiaritate. Dupǎ cum reiese clar din cartea domnului Gheorghe Jurj, gânditorul american a excelat la capitolul îmbogǎţirii vocabularului filosofic cu termeni noi, adesea greu de tradus în alte limbi și care chiar și pentru engleza americanǎ pot fi apreciaţi ca adevǎrate capcane, dacǎ nu chiar ca niște barbarisme. Domnul Gheorghe Jurj a fǎcut un efort remarcabil sǎ traducǎ terminologia lui C. S. Peirce într-o limbǎ românǎ cât mai corectǎ, dar totodatǎ sǎ și sugereze aspectele insolite ale terminologiei peirceene.

Elementele filosofice, îndeosebi presupozițiile și consecințele ontologice și epistemologice ale semioticii lui C. S. Peirce, pot fi descoperite pornind, în principal, de la locul central pe care-l ocupǎ semnul în întreg demersul teoretic al acestui gânditor. Nu întâmplǎtor, domnul Gheorghe Jurj consacră un spaţiu amplu elementelor de ontologie din semiotica lui C. S. Peirce, începând cu o analiză a celebrei liste noi a categoriilor stabilitǎ de cǎtre autorul american, plecând de la categoriile aristotelice, de la cele kantiene și cele hegeliene, dar delimitându-se clar de acestea în unele privinţe esenţiale. El le numește iniţial predicate, printre ele figurând atât unele reprezentǎri intuitive cum sunt cele de calitate, reacție și reprezentare, cât și termeni de maximǎ generalitate și abstractizare, cum sunt cei de primaritate, secunditate și terțiaritate. Evident, atât lista categoriilor, cât și rolul și locul lor în viziunea ontologicǎ a lui C. S. Peirce se vor schimba cu timpul, într-o nouǎ, ulterioarǎ, listǎ figurând, printre altele, categoriile de calitate, relaţie și reprezentare, corelate, respectiv, cu ground, corelativ și interpretant. Preocuparea constantǎ a lui C. S. Peirce cu categoriile ţine de interesul sǎu, adesea nemǎrturisit, dar real, faţă de temeiurile ontologice ale semioticii sale.

O altă parte importantă a cărţii domnului Gheorghe Jurj este consacrată analizei implicațiilor epistemologice ale semioticii lui C. S. Peirce. Desigur, acestea se aflǎ într-o fireascǎ unitate cu considerațiile ontologice, toate gǎsindu-și sensul în convergența spre temeiurile semioticii, în cadrul unei filosofii denumite pragmatism. Una din preocupǎrile epistemologice, dar și general filosofice, ale lui C. S. Peirce este critica dualismului de sorginte cartezianǎ, prin introducerea semnului ca un element ce stǎ la baza unitǎții și raportului dintre subiect și obiect în cunoaștere. În acest sens, autorul român analizeazǎ pe larg concepția lui C. S. Peirce despre qualia, un concept nou introdus de Peirce pentru a desemna percepția, construcţia purǎ și nemijlocitǎ a obiectului în sine, din care filosoful american face un punct de pornire al cunoașterii, dar și al demersului sǎu epistemologic.

Domnul Gheorghe Jurj analizeazǎ cu multǎ acribie și subtilitate esența concepției epistemologice peirceene astfel întemeiate, pune în evidențǎ atât meritele, cât și punctele slabe ale acestei concepții, și subliniazǎ legǎtura dintre viziunea epistemologicǎ și construcția semioticǎ în opera lui C. S. Peirce. În acest context, un loc special îl ocupǎ analiza termenilor peirceeni de percept și judecatǎ perceptualǎ, credinţǎ (convingere), opinie, statornicirea și fixarea opiniei (credinţei) etc. Aici, autorul, dar și literatura filosoficǎ româneascǎ în general, întâmpinǎ unele dificultǎți majore de traducere, de introducere și omologare a unei terminologii filosofice mai speciale și mai nuanţate.

Cartea domnului Gheorghe Jurj se încheie, după cum am remarcat mai înainte, cu o interesantǎ și foarte utilǎ încercare de aplicare a semioticii lui C. S. Peirce la semiotica medicalǎ.

Credem că din cele câteva remarci prezentate în cele de mai sus, dar mai ales din lectura căţii pe care ne-o oferă domnul Gheorghe Jurj, se poate conchide uşor că ne aflăm în faţa unei lucrări remarcabile, care dovedeşte o mare putere de analiză şi valorificare a operei unuia dintre cei mai interesanţi şi prolifici gânditori din istoria modernă a filosofiei, o mare capacitate personală de interpretare şi aplicare creatoare a ideilor semioticianului american. Avem convingerea că publicarea acestei cărţi va fi primită cu cel mai mare interes şi că cititorii, indiferent de preocupările şi opţiunile lor intelectuale, vor avea mult de câştigat în înţelegerea lumii în care trăiesc şi în adaptarea activă la constrângerile epocii comunicaţionale pe care o traversăm."

Prof. Constantin Grecu
Timisoara, 21 August 2016

Postfață de:
Prof Dr. Patrick Marius Koga,
US Davis University California, Tulane University, Berkley University

            Postfaţă  la o carte care a început acum cel puţin 38 de ani

                              “Numele meu este Nimeni."  Homer, Odiseea

Acum treizeci şi opt de ani, într-o seara caldă de septembrie 1978 doi studenţi asezaţi pe marginea paturilor lor învecinate în căminul Institutului de Medicină din Timişoara începeau o discuţie tainică despre “Realitate”, un subiect care pare să marcheze, ca un soi de ritual de iniţiere, faza existenţialistă a multor tineri români, cum zic americanii, “with much time on their hands”. Autorul acestei cărţi, prietenul şi colegul meu de facultate Relu şi cu mine, eram în prima noastră zi din primul nostru an la medicină.  Am tăifăsuit fără răgaz până când s-a crăpat de ziuă şi am pornit amândoi către şcoală. Am mers împreună la primul curs, aşa cum aveam să mergem împreună – deşi pe căi diferite şi în continente diferite – în toţi anii care au curs de atunci până acum în matca timpului.

Noaptea aceea de taifas esoteric ne-a marcat şi înfrăţit într-o consubstanţialitate spirituală şi într-o prezenţă a unuia în mintea celuilalt care ne-a îmbogăţit nemăsurat pe amândoi.  Mi-l aduc aminte pe Relu zicând, cu zâmbetul lui şugubaţ de înţelept bătrân la 30 de ani, cu câteva zile inainte de “fuga” mea in America în 1988: “Tu pleci acum şi totodată nu pleci niciunde. Rostul meu este să  plec stând aici nemişcat. De aceea sunt convins că atunci când ne vom reîntâlni, cine ştie, peste 10-15-20 de ani, va fi ca şi când nici unul din noi nu a plecat vreodată din mintea noastră comună”. Aşa a şi fost. 

Ne-am “regăsit” după ani când am avut privilegiul să scriu câteva comentarii inserate în cartea lui Relu “Gesturi Simple”. Drumul iniţiatic oferit de “Drumaru” (pseudominul intenţional sub care a publicat cartea) cititorilor în această triadă desen-poem-naraţiune, este un drum deschis ca arabescurile unui bolero multitonal şi hipnotic în care cititorul se regăseşte cu surprindere, după primele pagini, re- şi  co-construind cu autorul noi şi noi interpretari, noi poveşti, poeme şi desene în variaţiile nesfârşite ale “cenuşii care cântă” întru regăsire. Aşa şi eu, geamănul rebel al lui Relu, m-am pomenit “cântând” cele 64 de gesturi ale cărţii ca o cheie pentru a descuia înțelegerea nu prin cunoaştere ci prin reconstruire şi interpretare experienţială. Căci ce altceva este cunoaşterea decât co-cunoaştere prin participare în miezul unei triade?

Taifasul nopţii de septembrie ne găsise într-un “locus” arhetipal ca pe doi cromagnoni aşezaţi la un foc de tabără primordial întrebându-ne: Ce este aici şi acolo, în lumea care ne înconjoară? Nu Cum? Când? Care? sau De ce?, ci Ce?  Ce este Realitatea absolută, adevărul prim şi ultim din care toate izvoresc şi în care toate se reîntorc etern? Amândoi rejectasem dualismul subiect-obiect a lui Descartes – fundaţie reducţionistă a modelul medicinii pe care începeam să o învaţăm de a doua zi – precum şi apriorismul Kantian ( da, la acea oră amândoi ştiam deja de ei. Mă întreb câți din junii intelectuali  de azi mai știu despre aceștia la 20 de ani? ). Intuiţia noastra naivă, necoruptă încă de educaţia medicală, dar nici informată încă de Pierce, despre care nici Relu, nici eu încă nu auzisem, căuta febril al treilea element al triadei pe care o intuiam că trebuie să existe: relaţia dintre subiect şi obiect ca matrice a falsei şi totodată realei polarităţi a firii şi cunoaşterii. Semnul.

În anii de studenţie care au urmat, Relu şi eu am încercat să suprapunem o sumedenie de hărţi cognitive, de toate inspirațiile culturale pe care le-am avut la dispoziție: de inspiraţie Taoistă, de medicină chineză tradiţională, de Ayurveda, de Yoga, de înţelepciune hassidică şi altele, suprapuse peste şablonul medicinii alopatice pe care o învăţam, într-o încercare vană să descoperim harta primordială şi universală a firii, alfa şi omega. Uneori am avut nişte reusite parţiale. Ca student, Relu a reorganizat elementele într-un model taoist şi şi-a prezentat modelul la o conferinţă internatională; eu am turnat psihiatria într-un tipar hexagramatic şi am absorbit-o mândru pentru examenul final în mai puţin de o zi. Dar în cele din urmă amândoi am realizat nu futilitatea, ci realitatea gesturilor noastre ca un exerciţiu al sufletului care numai prin obiectivare, chiar și față de sine, poate cunoaşte Ceva-ul fundamental. A fost o perioadă eroică și oarecum singulară a căutărilor noastre sincere și devotate, de o gratuitate absolută, probabil greu de imaginat astăzi când mai toată lumea vrea eficiență și folos imediat. 

Am trecut mulţi ani de atunci, şi paradoxal, nu a trecut de fapt nici o clipă; mergem stând şi stăm mergând, avem acelaşi unic taifas şi aceiaşi trudă continuă. M-am bucurat imens să aflu de la Relu cu câţiva ani în urmă  că începuse lucrul la o carte de semiotică. Tot atunci, şi eu trudeam la un model tridimensional şi fluid al minţii şi al diagnosticului psihiatric în care semnele se grupau în “locuri” după geometria  fractală a lui Mandelbrot pe care l-am prezentat la Congresul Mondial de Psihiatrie la Praga în 2008.  Eu nu am terminat încă modelarea matematică pentru aplicaţia clinică, în vreme ce doctorul Jurj şi-a terminat cartea.

Sunt fascinat de potenţialul aplicaţiilor semioticii medicale ale lui Relu în psihiatria pe care o practic aici în California cu refugiaţii traumatizaţi de războaiele şi atrocităţile din Iraq, Afganistan şi Siria. După Relu, semiotica medicală este fenomenologia semnelor şi a relaţiilor semnelor între ele cu utilizatorii lor umani în cadrul larg al procesului diagnostic şi terapeutic. Relaţiile umane sunt, în esenţă, un schimb de semne prin limbaje mai mult sau mai puţin codificate, iar procesul de comunicare este structurat în construcţia unei continuităţi între semne. Aşadar, putem defini şi psihiatria ca o ramura a filozofiei naturale absolut esenţială înţelegerii relaţiilor inter-umane şi a procesului de comunicare într-un univers de semne.

Relu crede că antropologia medicală a ajuns astăzi la maturitate şi, ca dovadă, este capacitatea ei de a angaja teorii filosofice şi ştiinţifice avansate. Cartea aceasta în sine este o dovadă de afirmare a maturităţi semioticii şi antropologiei medicale, fiind şi un punct de întâlnire a unor poziţii teoretice avansate cu privire la natura reprezentării medicale în narativ. În sens jurjian, răspunsul terapeutic al unui pacient poate fi văzut ca un barometru al maturităţii semioticii medicale angajate în actul medical. Cartea este totodată şi o mărturie a capacităţii interdisciplinare a unui polimat de tip renascentist să călăuzească cu uşurinţă cititorul de-a lungul şi de-a latul unui “holodeck” interactiv al filosofiei, semioticii, ontologiei, epistemiologiei, logicii, antropologiei medicale, în căutarea pietrei filosofale din buzunarul de la piept.

Adendum-ul autorului, De la Teoria Semnelor la o Semiotică Medicală sugerează diferite contexte antropologice pentru medicina modernă, în special printr-o grilă de reprezentări de boală, care includ narativul, semiotica şi emplotments. Termenul din urmă a fost creat de Hayden White în lucrarea lui intitulată "The Historical Text As Literary Artifact" şi se referă la codificarea (encoding) faptelor conţinute în continuumul eveniment-cronică-narativ.  White este  Profesor Emerit la UC Santa Cruz, faimos pentru lucrarea lui Metahistory: The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe. White nu contestă că există fapte istorice; după el cronicile şi analele oferă doar materii prime pentru istorici din care să îşi prelucreze poveştile și istoriile. El subliniază că recursul la fapte nu este suficient pentru a atesta sau invalida acele construcții ingenioase pe care le numim istorii. Cu toate acestea, succesul istoriilor în a transforma o simplă cronică într-o poveste rezidă tocmai în efectul lor explicativ, co-construcționist. Ca și Arthur Keinman, dar cu adiția importantă a semioticii pierceine, doctorul Jurj subliniază importanța extraordinară pentru medic a “poveștii de boală ca experiență personală” spuse de către pacient, a modelării narative a bolii și a poziționării narative a suferinței. M-a amuzat comentariul lui Relu despre cursurile de Semiologie și Propedeutica de la medicină amintindu-mi de “meștesugul complit de tâmpenie” a lui Trăsnea ( în Amintiri din copilărie de Ion Creangă), în care grupul nostru de studenți la Timisoara scanda cu reverență mantrele memotehnice Ropapacuflex, Rascuesescuan, și multe altele la fel de abracadabrante, până să trecem la memorizarea așa numitelor “semne adânci” din cursurile clinice.

Din păcate, drumul deschis de Kleinman și Pierce și lărgit în ultimii ani de Jurj, nu are încă un trafic adecvat de călători în halate albe.  Codificări narative există din abundență în toată literarura sacră și estetică a omenirii, de la Atharvaveda, Sushruta Samhita, Papirusul Ebers, Canonul Lăuntric al Impăratului Galben, Odisea lui Homer, De Gradibus-ul lui Al-Kindi, epistemologia și medicina lui Al-Farabi, Al Kanun-ul lui Ibn-Sina, Kitab al-Tasrif al lui Abulcasis,  până la suferinzii lui Mann, Dostoievski și Proust. În ciuda a trei decade de reformă în competența culturală în medicina americană, prea puțini au adus această legatură dintre sacru, literatură, semiotică și antropologie medicală în camera de consultație sau de spital.  O traducere în limba engleză a cărții doctorului Jurj ar fi de mare folos pentru educația formativă a studenților și rezidenților mei de la Facultatea de Medicina la University of California, Davis, și sunt convins, și la alte facultăți din SUA. De o importanță deosebită pentru educația în câmpul semiotic imprecis al psihiatriei este ceea ce autorul numește semn normativ implicit cu valoare axiologică, un fel de axis mundi de referință în jurul căruia gravitează, se poziționează și se organizează celelalte semne ale sistemului plantar psihiatric.  Acest fulcrum axiologic are puterea unui tipping point capabil să mute”cititorul în semne”  dintr-o paradigmă într-alta. Exact asta a fost experiența mea din ultimii ani la clinică: un semn normativ implicit cu impact axiologic maxim în organizarea narativelor pacienților mei m-a ajutat sa îl găsesc pe Odiseu/Ulise zăvorât în salonul gri al diagnosticului de Sindrom de Stress Posttraumatic (PTSD).

Pentru cei interesați aș vorbi un pic, ca o notă pe care o cred actuală și de interes, despre Sindromul Ulisse, în care sunt implicat

Vorbim de o Odisee atunci când ne referim la o călătorie efectuată în condiții extreme, teribile. Povestită mai întâi de către legendarul bard grec Homer, în jurul anilor 700 î.Hr., Odisea este un poem epic despre cei zece ani de chinuri a lui Odiseu care încearcă să se întoarcă acasă la insula Ithaca după lungul război cu Troia. Odiseu (numit de romani în latină, Ulise), se luptă cu creaturi mistice, se confruntă cu mânia zeului mării Poseidon, dar în cele din urmă el se întoarce acasă și își reia tronul în Ithaca. Pe parcursul călătoriei sale lungi și traumatice, Ulise apare ca un om într-o perpetuă transformare. Eroul supraviețuiește pierderilor sale și creșterea lui posttraumatică îi dă o mare adaptabilitate și o creștere personală imensă. Și totuși, înțelepciunea acestei epopei vechi de aproape 3000 de ani, de altfel prețuită de lumea occidentală ca fiind unul dintre arhetipurile omenirii, nu pare a fi lasat o impresie prea  adâncă asupra modului în care refugiații sunt examinați, diagnosticați și tratați astăzi de către psihiatri. Una și aceiași Odisee are două narative diferite și total deconectate, depinzând de cine citește “semnele” și cine zice “povestea”.

În narativul psihiatric,  Odiseea este spusă "din afară către înăuntru":

În fiecare an, aproximativ 70.000 de refugiați și 400.000 de imigranți se așează în Statele Unite ale Americii. Potrivit Raportului din 2012 a lui US Homeland Security, Biroul de Statistici ale Imigranților, aproximativ187,856 de refugiați au fost admiși în S.U.A., și 75,441 de azilanti au primit azil, în perioada 1 Octombrie 2009 -30 Septembrie 2012. În cursul aceleiași perioade de timp, în conformitate cu aceiasi sursa, California a primit 18,731 (10%) de refugiați si 2,7158 (36%) de azilanți, făcând statul nostru unul dintre cel mai mare recipeienți de imigranți în țară. Cel mai adesea refugiații sosesc în California, după o viață traită în condiții cumplite, cu acces limitat sau nonexistent la servici medicale; în plus, mulți nu au nici o ințelegere a modului de îngrijire medicală așa cum este practicată in Vest, ca să nu mai vorbim de o familiaritate cu  practicile sau conceptul de ingrijire medicală preventivă. Refugiatii din Irak, Siria, Iran, Burma, Somalia, Afganistan, Bhutan, și Eritreea, s-au confruntat cu războaie civile, persecuții și opresiune socială, religioasă, de sex, subnutriție, pierderea casei,a pământului, a limbii, a statutului professional, a conditiilor social-economice din țara de origine, precum și pierderea țării. Traumele pre-migrației sunt exacerbate de efectul cumulativ al periodei de relocare (resettlement) cand refugiații se simt izolati, anxioși și deprimați datorită mizeriei, sentimentului zilnic de impotență și frică. Toate au un impact negativ asupra sănătații lor făcându-i și mai vulnerabili, mai bolnavi, și mai puțin capabili să se auto întrețină. Astfel, majoritatea refugiaților suferă de tulburări mentale, cum ar fi sindromul de stres post-traumatic (PTSD), depresie și anxietate, asa cum de altfel imi arată analiza datelor examenelor psihiatrice pe care le conduc la Clinica de Refugiati, în Sacramento, capitala Californiei. După narativul psihiatric,  cu toate semnele citite corect după legea și practica medicală in vigoare, bolnavii aceștia trebuie trimiși la specialiști pentru medicație psihotropă și psihoterapie. Problema e că nu avem specialiști destui nici pentru pacienții noștri săraci născuți aici și fluenți in engleză, ce să mai vorbim de avut doctori care vorbesc Araba, Dari, Pashto și să fie și familiari cu culturile respective. Afghanul cu PTSD așteaptă 3-4 luni să ajungă la un doctor de medicină generală care il vede zece minute cu un traducător obosit și prost plătit, îl face nebun, si îl trimite acasă cu tablete de Prozac si Zyprexa zicându-i să revină peste alte 3-4 luni. Nu am văzut mulți pacienți să raspundă la tratamentul acesta. Refugiatul disperă și câteodată regretă prostia de a fi lucrat ca traducator și ghid pentru armata americană în Afghanistan,  care i-a promis marea si sarea.

Acasa nu se mai poate intoarce ca e pe lista neagra de executie a talibanilor care revin treptat la putere. Neputincios, refugiatul se refugiază a doua oara, de data asta de societatea americană, la moscheia din cartier. Unii ajung sa urasca țara adoptivă și se radicalizează. In doi-trei ani multi se prăbușesc în boli fizice și mintale și devin poveri publice. Familiile lor suferă de asemenea.

Celălalt narativ, decurge" din interior spre exterior " și este povestit de către însuși refugiatul Ulise:

Cu toată realitatea știintifică a diagnosticului de clinical si subclinical PTSD, starea de refugiat în sine, nu este vazută ca o boala de către “pacient”.  Ulise se vede pe sine nu ca un “bolnav mintal” ci ca un om normal care a trecut prin iad și încă nu a ieșit din el. Preocuparea nobilă a sistemului medical american să acorde “demnitate” bolilor mintale ar fi ridicolă dacă  nu ar fi tragică. Acordarea de ”demnitate”  unui refugiat ca unui bolnav mintal nu rezolvă nimic și nu este în acord cu realitatea, cel puțin așa cum este traită de “pacient”. O adevarată demnitate ar consta în faptul de a recunoaste în starea de refugiat răspunsul firesc al unei ființe umane normale forțata să trăiască în condiții extreme și oribile.

Colegul meu ilustru de cercetare psihiatrică într-un proiect international, Dr. Joseba Achotegui, profesor la Universitatea din Barcelona și secretar al secției de Psihiatrie Transculturală  a Asociației Mondiale de Psihiatrie, a inventat termenul Sindromul Ulise - sindromul Imigrantului , cu Extreme Migratory Grief. Refugiații suferă pentru pierderile lor: pierderea familiei și a celor iubiti, a țării, pământurilor pe care le-au avut, a limbii, culturii, comunității, sistemele de sprijin și într-ajutorare, a statusului professional și social, a respectului copilor lor care invață și se integrează mai repede în societatea nouă in America. Nici păsările nu cântă la fel ca acasă, vântul adie altfel, până și gusturile și mirosurile sunt străine. Totul pare sa fie pierdut pentru refugiatul suspendat într-o postmoarte vie ca într-un Bardo Tibetan. Cascada pierderilor continuă intr-o cronicitate insuportabilă care intunecă și restructureză personalitatea și perspectiva asupra lumii a refugiatului.  În procesul de inversare a rolurilor și a decalajului dintre generații, părinții refugiați simt că au pierdut respectul propriilor lor copii. Refugiații din țări cu valori culturale și religioase foarte diferite sau chiar opuse celor ale țării gazdă luptă cu alienarea izolandu-se în enclave etnice; aceasta adâncește și mai mult decalajul dintre refugiați și societatea gazdă și sporește prejudecățile, xenophobia, rasismul (adevărul trebuie spus, din ambele parti) dăunând atât refugiații cât și societatea gazdă care se trezește ca si cum a  creat un cal troian in cetate. În timp ce o astfel de durere extremă la refugiați nu este identică cu o durere patologică și nu poate fi calificată ca atare, suferința aceasta generează o situatie de criză permanentă. Dacă această criză continuă ani de zile, poate conduce la un colaps al rezilienței și la o boala mintală reală, ca la carte.

Până atunci însă, refugiații nu se percep pe sine ca având tulburări mintale, și acest lucru nu este datorat numai apartenenței lor la “culturi ale rușinii”, care stigmatizeaza social bolnavul mintal. Refugiații se văd ca ființe umane normale, în care "tabloul lor clinic" este un rezultat și un simptom/semn al unei vieți in condiții extreme, nicidecum o rădăcina-cauză a suferinței lor. Acest lucru necesită o denumire de-patologizată și de-medicalizată a suferinței umane. Folosind chestionarul Ulise produs de Dr. Achotegui, văd că mulți din așa numiții  “bolnavii mintali”  sunt în același timp Ulise. Cum este mai etic și mai terapeutic să ne uităm la refugiații traumatizați și cum să citim “semnele”? Cu lentilele psihiatrice sau cu compasiune umană? Tratamentul va depinde de cum vedem și interpretam “semnele”. Unul va consta într-o intervenție biochimică sperând că în timp va produce imbunătățiri emoționale, cognitive  și de comportament. Celălalt va consta într-o intervenție preventivă psihosocială cu o ghidare și instruire sperând că normalizarea vieții “pacientului” va normaliza si biochimia lui.

Sa fie doar o chestiune de  citiri diferite in “semne”? Nu cred. Semiotica medical a doctorului Jurj arată că citirea diagnostică nu este doar interpretare ci mai mult și mai important, o co-constructie.  Suferințele lui Ulise sunt răni de razboi și călătorii grele, nu boli.  Calitațile cele mai memorabile ale lui Ulise nu sunt curajul sau puterea lui, deși el este un războinic curajos si puternic, ci mai degrabă iscusința și reziliența lui. Homer însuși se referă la el pe tot parcursul epopeii ca  " iscusitul Odiseu". Practica medicală agrează cu explicația jurjiană a co-constructiei; Odiseu/Ulise este co-narator in procesul semiotic al diagnosticului, al tratamentului, și al vindecarii:

  " Da, și dacă vreun zeu va încerca să mă distrugă în adâncul vânăt-întunecat al mării

     chiar și atunci voi îndura și rezista...

     Și ce dacă deja am suferit atât de mult și pe deplin

     și mult am trudit în primejdiile războiului și valurilor?

     Orice ar mai fi să vină, să fie doar adăugat la povestea celor de mai de sus. "

                                                                                                                 Homer, Odiseea

Simona Bader 
Universitatea de Vest, Timisoara 

Dacă ar fi să aleg o carte de cercetare din ultima vreme care să îmi aducă noutate, să îmi deschidă pofta de lectură și de învățare, să îmi reveleze înțelesuri pe care le așteptam de mult și totodată să mă pună pe gânduri, totul într-un limbaj în același timp academic și accesibil aș alege cartea domnului Dr. Jurj Realitatea ca semn. C.S.Pierce și deconstrucția tradiției.

Am avut privilegiul de a citi câteva capitole din această carte atunci când aveam nevoie de un model de scriere academică pentru lucrarea mea de doctorat. Am aflat din ea ce înseamnă să îți așezi cuvintele în fraze, frazele în idei, ideile în paragrafe, paragrafele în capitole, iar totul să devină un text unitar, coerent, documentat și argumentat. Am învățat ce înseamnă seriozitatea documentării din notele de subsol impresionante și plăcerea intelectuală a micilor digresiuni din aceste note.

Este o carte pentru cei interesați de știința semnelor, de filosofie, de comunicare și de medicină. Este o carte pentru cei care sunt interesați de semiotică dar, în același timp, și pentru toți aceia ce vor să înțeleagă Semnele în diferitele aspecte ale vieții noastre și, cum spune autorul încă din titlu, ”Realitatea ca semn”.